Romanii din Italia - o lume complexa. Fara doar si poate, o lume numeroasa si prea putin constienta de puterea pe care ar reprezenta-o, si prin numar, si prin capacitatea  pe care ar putea s-o aiba de a influenta lucrurile. E cert ca in Italia exista aceasta problema a politicului, prin intermediul caruia poti, de fapt, sa influentezi decizia, iar din punctul asta de vedere romanii sunt inexistenti, desi sunt peste 1 milion de oameni cu acte in regula, care muncesc si platesc taxe; s-au lasat pur si simplu pacaliti, autoritatile italiene nu le-au trimis informatiile necesare astfel ca dupa ultimele alegeri locale cred ca in toata Italia avem un singur consilier local, ceea ce este incredibil, pentru ca ar fi trebuit sa fie cateva zeci, iar acestia ar fi influentat schimbarea unor politici la nivel administrativ local.

Iar oamenii politici italieni sunt destul de cinici. Din punctul lor de vedere cineva, daca nu le aduce voturi, nu conteaza; si cum romanii nu sunt organizati in sensul acesta, cei un milion de romani de acolo "nu sunt de interes" – asta pe de o parte. Pe de alta parte, referitor la mediul asociativ, in mai multe randuri am auzit reprezentanti ai asociatiilor din Roma spunand ca se simt ca si cum ar fi fost in Romania la inceputul anilor ‘90, adica abia au deschis ochii intr-o lume noua, unii dintre ei au intentii bune, ar dori sa faca ceva, le lipseste insa expertiza si, fara doar si poate, e greu sa faci totul pe baza de voluntariat.

Exista peste 150 mii de familii mixte in Italia si am cunoscut cateva din ele, unele sunt chiar foarte bune cunoscatoare ale problematicii cu care se confrunta romanii. Am fost impresionata sa vad ca avocati din familii mixte isi dedica foarte mult timp rezolvarii problemelor cu care se confrunta romanii, mai ales legate de munca si rezidenta, si asta nu le aduce bani, e mai degraba o activitate benevola, dar s-au angajat in ea pentru ca au cunoscut acest gen de probleme din proprie experienta.

Cred ca si la nivelul autoritatilor romane trebuie sa intervina o schimbare in felul in care se raporteaza la mediul asociativ din Italia. Acolo unde ai un milion de oameni este nerealist sa crezi ca o singura organizatie poate sa ii reprezinte pe toti. Deci cred ca diversitatea trebuie incurajata, iar unirea acestor asociatii sa se faca doar punctual, pe proiecte care sa fie, unele din ele, in beneficiul tuturor, altele doar in beneficiul uneia sau mai multor comunitati.

Schimbarea imaginii Romaniei nu se poate face numai prin promovare culturala, prin muzica, dans, parada modei si lucruri de genul acesta, pentru ca italienii vad si o alta realitate, de exemplu aceea a locului de intalnire a romanilor din Roma, Anagnina. Cred ca a fost una dintre cele mai traumatizante experiente pe care le-am avut vreodata, n-am crezut, sincer, ca niste oameni plecati din Romania sa isi caute norocul, sansa in viata, intr-o alta tara, pot sa se abrutizeze in felul acesta. 

E sordid si locul, si ceea ce se petrece acolo. E ceva ce in Romania n-ai vedea nicaieri, atat pentru ca oamenii nu s-ar comporta asa, cat si pentru ca ar exista autoritati care sa intervina. Italienii, si ca autoritati, sunt, din acest punct de vedere,  un fel de “lasa-ma sa te las”. Chiar nu-i intereseaza. Echipajele de politie stateau alaturi, bineinteles ca nimeni nu intervenea, am inteles ca erau acolo doar pentru cazul in care aveau loc altercatii.

Acest asa-zis loc de intalnire a romanilor este practic o parcare, mare, oribila, murdara, mizera din toate punctele de vedere, in care la intrare – ca sa-i zicem asa – te intampina vanzatoarele de seminte (ale caror coji bineinteles ca se scuipa pe jos).

Urmeaza un amestec de cadite (din acelea de spalat copiii) si lighene pline cu gheata, in care se tin la rece sticle cu bere si, ma rog, si cateva sticle cu racoritoare, care se consuma toate in disperare la niste mese lungi de lemn cu banci de lemn, unde ai nostri stau asa, ca sardinele. Stau si beau, pur si simplu. In timp ce manelele urla din casetofoane.

In spate, la trei metri distanta, cineva facea niste mici la gratar si, la mai putin de alti trei metri de locul unde se faceau mici, erau niste toalete, si acelea sordide, iar in spatele toaletelor, iarasi la doi-trei metri, un fel de frizerie in aer liber, cu patru frizeri care tundeau niste "clienti", cu o mare de par pe jos, cu o lume care se amuza teribil – era ceva naucitor.

Desi am trait prin diverse orase din Romania, eu asa ceva nu am vazut acasa, nici in copilarie si nu imi dau seama de unde e luat acest obicei practicat acolo. Si haideti sa nu mai facem din romi eterni tapi ispasitori, pentru ca singura persoana de etnie roma de acolo era vanzatoarea de seminte.
Locul da impresia de loc unde se fac niste afaceri mai degraba necurate. E adevarat ca e un spatiu de unde pleaca microbuze care transporta pachete in tara – si asta se petrece intr-un mod sordid, adica nu exista nici un fel de curatenie si de regula acolo. Si pleaca, de asemenea, de acolo, autocare spre diverse localitati din tara.

Se pare ca cineva castiga bani de pe urma acelui loc, se pare ca exista si o autorizatie data transportatorilor – nu stiu daca romani sau italieni, dar este cert ca exista un interes ca lucrurile sa nu se schimbe acolo. Insa repet: cine trece pe acolo, daca asta este imaginea pe care o capata despre Romania, poti sa joci si calusarii si “Lacul lebedelor” la Roma pana nu mai poti, caci nu vei mai schimba imaginea.

 

Si ca sa completez imaginea acestui loc de marimea unei jumatati de stadion de fotbal, trebuie sa spun ca mai era si un grup de penticostali (cred), care isi tinea slujba lor de duminica, cu un cor care canta cantece religioase, repet, totul la doi pasi literalmente de mesele cu bere, caditele umplute cu bere pusa la rece, micii langa WC si parul de la frizeriile in aer liber. Absolut oribil! Am vorbit cu romani care au dorit sa se intalneasca acolo cu alti romani, dar prima lor experienta acolo a fost si ultima.

Am vazut apoi locul in care se intalnesc ucrainienii si, prin comparatie, vreau sa spun ca am avut un adevarat soc cultural, pentru ca la ucrainieni am vazut curatenie, ordine, disciplina. La ucrainieni am vazut o abordare logica a intregii comunitati care se intalnea acolo. La intrare te intampinau niste oameni de ordine, care nu se comportau urat sau sa stea sa te legimiteze, dar aveau grija ca tot ce se intampla acolo sa fie in regula.

De altfel chiar si locul de intalnire a ucrainienilor este, tot asa, la periferia Romei, insa intr-o zona – Rebibbia - mult mai cocheta, mult mai draguta (desi in apropiere este si una dintre cele mai cunoscute inchisori).

Totul acolo este ordonat, ai linia celor care isi cauta de lucru, dar ai si panouri pe care sunt afise cu eventualele servicii care pot fi gasite, ai foarte, foarte multe tarabe, gherete mititele, pline cu reviste si cu carti in ucraineana. Am vazut femei care isi schimbau intre ele cartile.

Probabil ca nu au foarte multi bani sa-si cumpere, si atunci una citeste o carte si apoi o schimba cu o alta conationala. Dar cumparau reviste si chiar le-am vazut discutand intre ele cum vor citi si revistele pe rand. Erau reviste din Ucraina, nici macar nu erau chiar asa de vechi, erau din saptamana in curs. Erau intr-o ordine perfecta, aliniate si microbuzele care le transporta si lor pachetele, pentru ca, evident, si ei trimit acasa diverse lucruri.

Se vindeau si produse facute de ei, insa totul se petrecea intr-un spatiu igienic, totul era preambalat, nu era ce am vazut la noi. Ca sa nu mai vorbesc ca tot in acel spatiu existau ca niste agentii de voiaj, cu posibilitatea de a cumpara bilete de avion – pentru ca ei nu au autocare catre casa, ci merg mai ales cu avionul. Dar mai ofereau si servicii, nu doar pentru ucrainieni, ci pentru oricine, inclusiv excursii la Paris sau in diferite alte locuri – excursii pe care le faceau cu microbuzul. Deci nu poti sa nu te intrebi cum de comunitatea ucraineana a putut sa se organizeze atat de civilizat, iar la noi, repet, este ceva inimaginabil. Chiar daca ne-am gandi ca si acasa multi ranesc natura cand se duc de 1 mai la mici si bere, nu se compara cu ce am vazut acolo. Si asta se petrece duminica de duminica. 

Tot prin comparatie, vreau sa spun ca am vazut tabara de la marginea Romei, e adevarat, legala, de romi. Si vreau sa spun ca romii pe care i-am vazut acolo pot sa dea lectii, pentru ca acea tabara era foarte curata.

Desigur, se vedea ca e o lume saraca, erau copii multi, dormeau ingramaditi in rulote, dar totul era curat: curat in rulote (mi-au permis sa intru in cateva) era curat si in afara lor.

Nu am auzit sa urle manelele, asa cum am auzit la asa-zisul loc de intalnire a romanilor. Unii din romanii care se intalnesc la  Anagnina lucreaza, altii sunt someri – insa acela nu este un loc unde sa te duci sa iti alegi oameni pe care sa ii iei la lucru. Cum era la ucrainieni, unde stiai ca poti sa te duci acolo si sa gasesti oameni pe care sa ii iei la lucru – fie pentru ingrijirea unui batran, fie pentru baby-sitting sau alt gen de activitati.

La Anagnina asa ceva ar fi fost imposibil, eu nu as fi ales pe nimeni – fara nici o suparare! – pentru ca toti erau cu bautura in nas, cum se spune, si asta de la 10 dimineata, deci ce incredere poti sa ai?! In vreme ce in tabara de romi pe care noi am vizitat-o, vin italieni sa ii ia la lucru.

Am inteles ca ii platesc cu 20 euro pe zi pentru muncile pe care le fac – curatenie in scoli, mancare, barbatii se mai duceau sa faca tot felul de activitati de carausie, de descarcare, de transport, dar – repet – in tabara romilor chiar era un pic chiar prea mare restrictia pe care o impunea cel care era patronul locului respectiv.

Dar nu totul a fost sumbru in aceasta vizita. Au exista si aspecte care m-au surprins in mod placut: discutiile pe care le-am avut cu organizatiile cu care m-am intalnit acolo – practic au fost 5-6 organizatii care m-au invitat la Roma, iar toate locurile acestea despre care am povestit le-am vizitat impreuna, la sugestia lor. Si vreau sa spun ca italienii, unii dintre ei cu situatii peste medie, aflati in casatorii mixte, erau implicati, doreau sa schimbe ceva – pentru ca au soti sau sotii romani, copii din casatorii mixte si ii doare atunci cand se spune ca imaginea romanilor e data de acel loc de intalnire.

Ce mi-a placut a fost ca exista – de pilda din partea celor de la organizatia Dacia Felix – o  intentie foarte clara de a schimba ceva acolo. Adica de a oferi un alt loc de intalnire sau de a intra si de a construi ceva diferit acolo. A distruge e usor. Ei doresc sa reconstruiasca.Toata lumea e constienta ca e nevoie ca romanii sa se intalneasca – evident insa ca nu se vor intalni toti cei o suta de mii de romani din Roma. Dar mai vrei sa stii ce mai e pe acasa, mai vrei sa auzi vorbindu-se romaneste, mai vrei sa ceri un sfat – problema e ca un un roman care e cat de cat cu o decenta a traiului si cu o demnitate nu se duce in locul acela.

Intentia acestei organizatii, sustinuta si de altele, este sa discute cu autoritatile locale din Roma, astfel ca acestea sa puna la dispozitie fie un alt spatiu, fie sa se intre in acel spatiu si sa se regandeasca modul in care se intampla lucrurile acolo. Evident insa ca nu autoritatile din Roma pot si nu trebuie sa organizeze ceva, ele nu pot decat cel mult sa puna un spatiu la dispozitie. Este vorba clar de interventia chiar a romanilor. In locul atator lazi cu bautura, poate ca ar fi normal  sa fie si acolo reviste de acasa, carti in limba romana, sa ai o informatie despre ce inseamna a munci in Italia, despre drepturile pe care le ai, schimbarile care ar putea interveni, adica oamenii sa fie informati. In locul unei zone care sa abrutizeze ar putea fi o zona a informarii, a petrecerii catorva ore placute "printre ai tai". 

Am trecut prin foarte multe locuri si mi se spunea uite, in boscheti, sunt sigur ca mai sunt romani care "locuiesc" acolo. Si nu vorbim de romi, pentru ca noi ne-am cam obisnuit in Romania sa punem totul pe umerii romilor. Nu-i adevarat. Romii sunt mai bine organizati, chiar in acele tabere. Sub poduri, luni de zile si ani de zile au tot stat romani.

Si iarasi am apreciat faptul ca exista aceasta dorinta asociatiilor cu care m-am intalnit de a lua un spatiu, de a-l transforma intr-un spatiu de locuit, un fel de camin, un loc unde oamenii sa locuiasca mult mai decent. Desigur, contributia viitorilor beneficiari ar consta inclusiv in faptul ca ar lucra la amenajarea acestor spatii, ceea ce mi s-ar parea absolut firesc. Dar nu poti sa spui ca te-ai dus in lume sa-ti cauti o viata mai buna, iar tu sa dormi sub poduri si in boscheti. Asta nu e o solutie! Deci cred ca ceva ajutor ar trebui si din tara, e absurd  sa ne gandim ca daca se vor duce la oameni de afaceri italieni, acestia vor contribui la sustinerea unor asemenea proiecte, nu cred ca vor face asta, pentru ca nu-i intereseaza.

Iar daca vorbim despre un sprijin din Romania, cred ca el ar putea sa se gaseasca si la nivelul autoritatilor, ar putea sa vina si din zona de afaceri, ar putea sa vina si la nivel de ONG-uri, pentru ca – repet – pana la urma in Italia  vorbim de un milion de oameni care lucreaza legal si probabil ca exista vreo cateva sute de mii care stau fara acte acolo, iar unii dintre ei ar putea sa-si legalizeze situatia, doar ca au nevoie de un pic de ajutor. Vorbim de foarte multa lume – sunt tari care au populatia aceasta.

Deci e o situatie foarte complexa, eu mi-am propus sa revin la Roma si sa incerc, si intre timp, sa vad cum s-ar putea avansa in toate aceste proiecte pe care le au organizatiile romanilor de acolo. Repet, sunt multe de facut: de la un sprijin constand intr-o minima asistenta logistica acordata asociatiilor acestora din Roma, la sustinerea proiectului care vizeaza crearea unui camin pentru cei care nu au reusit sa isi stabilizeze situatia financiara si locativa in Roma sau sprijin pentru un alt proiect la care ei tin foarte mult – e vorba de construirea unei biserici ortodoxe romanesti.

Pentru ca la o populatie de o suta de mii de romani nu exista de fapt nici o biserica. Sunt cateva locuri, in subsol, unde se oficiaza o slujba, doua, dar e inadmisibil sa nu existe o biserica in conditiile in care ei insisi, comunitatea, ar dori sa contribuie si cu bani, dar si cu forta de munca.

Mai exista intentii foarte laudabile cu privire la ce se poate face pentru copii, sa nu uite limba romana, pentru ca ei fac scoala in limba italiana si risca sa vorbeasca, la un moment dat, un fel de romano-italiana, dar parintii isi doresc foarte mult ca acesti copii sa stie si literatura romana, sa stie si geografia Romaniei, asa ca s-au gandit si la organizarea unor olimpiade.

Deci sunt mai multe idei, dar cumva cred ca prioritar li se pare sa schimbe ceva la locul de intalnire a romanilor de la Anagnina, pentru ca romanii din Roma il resimt ca o palma pe obrazul fiecaruia dintre ei, si marturisesc sincer ca si eu l-am simtit la fel.